"Alpinismul e arta care te invata nu cum sa urci, ci cum sa nu cobori niciodata!”
Majoritatea oamenilor au ajuns cel putin o data la munte, dar nu toti i-au prins farmecul, pentru ca nu l-au inteles, sau pur si simplu nu au fost in stare (nu putem avea decat fericirea pe care o putem intelege).
Nu, urcusul pe munte nu este deloc usor. Injuri de mama focului de minim 10 ori pe zi, din tot atatea motive. Dar simti ca traiesti. Ca injuri ceva ce iti face placere, mai mult ca sa ai ce zice, si nu ceva care cu adevarat te dezgusta. Poate la fel cum injuri uneori o bautura „ca buna mai e!”.
La munte, perfectiunea, puritatea si echilibrul sunt prezente tot timpul, indiferent daca e soare, ploua sau bate vantul. Pentru mine nu exista termen de vreme urata, pentru ca fiecare tip de vreme are frumusetea ei aparte. Poate, asa cum zicea fratele meu, vreme urata ar putea fi considerata vremea nepotrivita cu ceea ce intentionam sa facem. Muntele imi place la fel de mult indiferent ca e soare, ploaie, viscol sau e furtuna. Furtunile dintre oameni, ca si cele de la munte, iti descopera secrete, resurse si energii nebanuite altfel. O furtuna nu ne va dobora sau tulbura niciodata, daca ne vom mladia dupa forta ei cu ochii atintiti spre inainte, unde totdeauna, in cele din urma vom gasi seninul si linistea care astfel vor fi mai apreciate.
Imi place muntele la fel de mult oricum, oricand, indiferent de vreme. Pe munte nu exista decat urcusuri si coborasuri, care sunt la fel de placute, precum si mult apreciatele clipe pe varf, care nu pot si nici nu trebuie sa fie mai mult de o fractiune din totalul experientei. Totodata, muntele poate fi si o lectie de viata, pentru cei care stiu sa-l accepte ca profesor: odata ce ajungi pe varful muntelui descoperi ca sunt atatea alte piscuri de cucerit, atatea alte vai, coborasuri si urcusuri de strabatut. La fel cum spunea si Marquez "adevarata fericire consta in felul in care escaladezi muntele" nu in clipa cand te afli pe varf - aceea e doar o incununare a reusitei. De asemenea, muntele te invata ca, cu cat urci mai sus, cu atat intalnesti mai putini oameni. Ei sunt acolo, jos, culmile sunt doar pentru cei care au curajul sa indrazneasca, pentru cei care cauta, pentru cei care vor sa scape sau vor sa uite, pentru cei care stiu cum sa ajunga acolo, adica pentru cei care vor si pot, pentru cei care nu pot si nu vor sa opuna rezistenta chemarii...
Muntele reprezinta o reflexie in lumea materiala a acelei divinitati launtrice cu care ne nastem si de care trebuie sa devenim constienti. In cele din urma, la munte totul e un dialog interior pe care il porti cu tine insuti, cu cel sau cea care esti cu adevarat. Muntele e o zona unde materialitatea si spiritualitatea lumii noastre se topesc una in alta. Paradisul adevarat e aici pe pamant si nu trebuie sa facem altceva decat sa deschidem larg ochiul mintii pentru a-l descoperi, acolo la cativa pasi de umbra fiintei noastre. In realitate, sunt peste o infinitate de motive: muntele te invata ce inseamna prietenia, prieteniile ce dureaza cel mi mult sunt cele facute sau intarite pe munte, muntele te invata ce e succesul, ce inseamna frumusetea, puritatea, echilibrul, te invata ce e iubirea si, mult mai important, te invata cum sa iubesti... muntele te invata cum sa strabati un drum, cum sa treci peste un obstacol, cum sa supravietuiesti unei furtuni sau conditiilor potrivnice, cum sa faci fata situatiilor neprevazute, te invata sa te adaptezi repede la situatie, te invata ce e libertatea si te invata cum sa o pretuiesti dar, cel mai important lucru, muntele iti arata cat de mic si trecator esti, dar cata importanta ai pentru istoria lumii....
Muntele te invata nu numai sa crezi in minuni, dar chiar sa ajungi sa le consideri un lucru obisnuit, te invata cum sa urci si cum sa cobori, cand trebuie sa te opresti, care sunt semnele ca te-ai ratacit pe drumul tau, te invata cat de mic esti si cat de mare este tot ceea ce te inconjoara, tot ceea ce este si care este un singur cuvant: Divinitate. Dumnezeu este centrul tutror lucrurilor iar tu esti centrul universului tau...
Si multe altele...
Dumnezeul meu este un om al muntilor: sever, necrutator, invelit cu piei de fiara salbatica, ucisa de mana lui, cu securea la cingatoare, un barbar iesit din salbaticie. Cu securea isi croieste drum spre inima mea si incearca sa intre.
Fara sa-i pot spune ii inteleg mereu fiecare teama, fiecare greseala si abia acum, privind-o, mi le inteleg si mie. Si eu am fost asa! „Frumosi mai sunt primii pasi, temerari, in tot ceea ce intreprinde omul! Si trec toate, devii mai aspru iar ceea ce te bucura devine tot mai abstract. Se agata de frumusete tot soiul de criterii descriptive, reguli si orgolii se invirtesc in jurul a ceea ce ar fi trebuit sa fie simplu prilej de bucurie... Caci ceea ce a incantat ochiul cuiva, i-a miscat sufletul trebuie respectat cel putin de aceia care au simtit acelasi lucru macar o data. Iar daca prea multe reguli te tin uneori departe de ceea ce iti misca sufletul eu zic sa iti aduci aminte mereu cu cata teama si speranta priveai la inceput spre piscuri... cata bucurie poate sa aduca in noi o imagine din locurile ce ne sunt dragi. Pentru ca o sa vina o varsta la care amintirile o sa tina loc aventurii, iar cea mai mare bucurie o sa fie stingacia pe care o s-o ghicim in coltul vreunei fotografii ingalbenite de vreme...”
Viata insasi e o calatorie - iar daca pleci de acasa, undeva trebuie sa ajungi. Reusita in viata nu e un punct de destinatie, ci calatoria in sine. Fiecare asa numita ratacire are semnificatia ei anume, e un drum pe care l-am creat noi insine sau pe care instinctul ne indreapta pentru o ratiune anume. De aceea mai important si mai plin de intelesuri e drumul pe care il parcurgem si nu faptul de a ajunge undeva. De altfel, fiecare sfarsit de drum e un inceput al unei alte calatorii. Este ca mersul pe munte: odata ce ajungi pe varful muntelui descoperi ca sunt atatea alte piscuri de cucerit, atatea alte vai, coborasuri si urcusuri de strabatut. Cu cat urcam mai sus, cu atat vedem mai clar ce mare e lumea si ce orizonturi largi ni se deschid. Caci asta e o regula a vietii: trebuie sa urci cat mai sus, daca vrei sa vezi cat mai departe!
Si iar incepe sa bata un vant de plecare prin mintea mea. Oare cat tip va mai bate? Deie Domnul sa bata pana la moarte! Ce bucurie sa lasi pamantul de sub picioare in urma si sa pleci! Sa tai sforile care te leaga de certitudine si sa pornesti! Sa privesti in urma ta si sa vezi oamenii si locurile pe care le iubesti cum se indeparteaza!
Majoritatea oamenilor au ajuns cel putin o data la munte, dar nu toti i-au prins farmecul, pentru ca nu l-au inteles, sau pur si simplu nu au fost in stare (nu putem avea decat fericirea pe care o putem intelege).
Nu, urcusul pe munte nu este deloc usor. Injuri de mama focului de minim 10 ori pe zi, din tot atatea motive. Dar simti ca traiesti. Ca injuri ceva ce iti face placere, mai mult ca sa ai ce zice, si nu ceva care cu adevarat te dezgusta. Poate la fel cum injuri uneori o bautura „ca buna mai e!”.
La munte, perfectiunea, puritatea si echilibrul sunt prezente tot timpul, indiferent daca e soare, ploua sau bate vantul. Pentru mine nu exista termen de vreme urata, pentru ca fiecare tip de vreme are frumusetea ei aparte. Poate, asa cum zicea fratele meu, vreme urata ar putea fi considerata vremea nepotrivita cu ceea ce intentionam sa facem. Muntele imi place la fel de mult indiferent ca e soare, ploaie, viscol sau e furtuna. Furtunile dintre oameni, ca si cele de la munte, iti descopera secrete, resurse si energii nebanuite altfel. O furtuna nu ne va dobora sau tulbura niciodata, daca ne vom mladia dupa forta ei cu ochii atintiti spre inainte, unde totdeauna, in cele din urma vom gasi seninul si linistea care astfel vor fi mai apreciate.
Imi place muntele la fel de mult oricum, oricand, indiferent de vreme. Pe munte nu exista decat urcusuri si coborasuri, care sunt la fel de placute, precum si mult apreciatele clipe pe varf, care nu pot si nici nu trebuie sa fie mai mult de o fractiune din totalul experientei. Totodata, muntele poate fi si o lectie de viata, pentru cei care stiu sa-l accepte ca profesor: odata ce ajungi pe varful muntelui descoperi ca sunt atatea alte piscuri de cucerit, atatea alte vai, coborasuri si urcusuri de strabatut. La fel cum spunea si Marquez "adevarata fericire consta in felul in care escaladezi muntele" nu in clipa cand te afli pe varf - aceea e doar o incununare a reusitei. De asemenea, muntele te invata ca, cu cat urci mai sus, cu atat intalnesti mai putini oameni. Ei sunt acolo, jos, culmile sunt doar pentru cei care au curajul sa indrazneasca, pentru cei care cauta, pentru cei care vor sa scape sau vor sa uite, pentru cei care stiu cum sa ajunga acolo, adica pentru cei care vor si pot, pentru cei care nu pot si nu vor sa opuna rezistenta chemarii...
Muntele reprezinta o reflexie in lumea materiala a acelei divinitati launtrice cu care ne nastem si de care trebuie sa devenim constienti. In cele din urma, la munte totul e un dialog interior pe care il porti cu tine insuti, cu cel sau cea care esti cu adevarat. Muntele e o zona unde materialitatea si spiritualitatea lumii noastre se topesc una in alta. Paradisul adevarat e aici pe pamant si nu trebuie sa facem altceva decat sa deschidem larg ochiul mintii pentru a-l descoperi, acolo la cativa pasi de umbra fiintei noastre. In realitate, sunt peste o infinitate de motive: muntele te invata ce inseamna prietenia, prieteniile ce dureaza cel mi mult sunt cele facute sau intarite pe munte, muntele te invata ce e succesul, ce inseamna frumusetea, puritatea, echilibrul, te invata ce e iubirea si, mult mai important, te invata cum sa iubesti... muntele te invata cum sa strabati un drum, cum sa treci peste un obstacol, cum sa supravietuiesti unei furtuni sau conditiilor potrivnice, cum sa faci fata situatiilor neprevazute, te invata sa te adaptezi repede la situatie, te invata ce e libertatea si te invata cum sa o pretuiesti dar, cel mai important lucru, muntele iti arata cat de mic si trecator esti, dar cata importanta ai pentru istoria lumii....
Muntele te invata nu numai sa crezi in minuni, dar chiar sa ajungi sa le consideri un lucru obisnuit, te invata cum sa urci si cum sa cobori, cand trebuie sa te opresti, care sunt semnele ca te-ai ratacit pe drumul tau, te invata cat de mic esti si cat de mare este tot ceea ce te inconjoara, tot ceea ce este si care este un singur cuvant: Divinitate. Dumnezeu este centrul tutror lucrurilor iar tu esti centrul universului tau...
Si multe altele...
Dumnezeul meu este un om al muntilor: sever, necrutator, invelit cu piei de fiara salbatica, ucisa de mana lui, cu securea la cingatoare, un barbar iesit din salbaticie. Cu securea isi croieste drum spre inima mea si incearca sa intre.
Fara sa-i pot spune ii inteleg mereu fiecare teama, fiecare greseala si abia acum, privind-o, mi le inteleg si mie. Si eu am fost asa! „Frumosi mai sunt primii pasi, temerari, in tot ceea ce intreprinde omul! Si trec toate, devii mai aspru iar ceea ce te bucura devine tot mai abstract. Se agata de frumusete tot soiul de criterii descriptive, reguli si orgolii se invirtesc in jurul a ceea ce ar fi trebuit sa fie simplu prilej de bucurie... Caci ceea ce a incantat ochiul cuiva, i-a miscat sufletul trebuie respectat cel putin de aceia care au simtit acelasi lucru macar o data. Iar daca prea multe reguli te tin uneori departe de ceea ce iti misca sufletul eu zic sa iti aduci aminte mereu cu cata teama si speranta priveai la inceput spre piscuri... cata bucurie poate sa aduca in noi o imagine din locurile ce ne sunt dragi. Pentru ca o sa vina o varsta la care amintirile o sa tina loc aventurii, iar cea mai mare bucurie o sa fie stingacia pe care o s-o ghicim in coltul vreunei fotografii ingalbenite de vreme...”
Viata insasi e o calatorie - iar daca pleci de acasa, undeva trebuie sa ajungi. Reusita in viata nu e un punct de destinatie, ci calatoria in sine. Fiecare asa numita ratacire are semnificatia ei anume, e un drum pe care l-am creat noi insine sau pe care instinctul ne indreapta pentru o ratiune anume. De aceea mai important si mai plin de intelesuri e drumul pe care il parcurgem si nu faptul de a ajunge undeva. De altfel, fiecare sfarsit de drum e un inceput al unei alte calatorii. Este ca mersul pe munte: odata ce ajungi pe varful muntelui descoperi ca sunt atatea alte piscuri de cucerit, atatea alte vai, coborasuri si urcusuri de strabatut. Cu cat urcam mai sus, cu atat vedem mai clar ce mare e lumea si ce orizonturi largi ni se deschid. Caci asta e o regula a vietii: trebuie sa urci cat mai sus, daca vrei sa vezi cat mai departe!
Si iar incepe sa bata un vant de plecare prin mintea mea. Oare cat tip va mai bate? Deie Domnul sa bata pana la moarte! Ce bucurie sa lasi pamantul de sub picioare in urma si sa pleci! Sa tai sforile care te leaga de certitudine si sa pornesti! Sa privesti in urma ta si sa vezi oamenii si locurile pe care le iubesti cum se indeparteaza!
_________________________________________
Acest text l-am postat si pe cele doua site-uri de munte, www.alpinet.org si www.carpati.org
Pe carpati.org a primit 37 de comentarii pana in prezent (11.02.'09) (clic AICI pt a le citi)
Pe alpinet.org a primit 10 comentarii (clic AICI pt a le citi)
Postări
